Aberații de pe primavara...

UNDEVA SAU DRUMUL SPRE NICĂIERI

Călător pe drumuri pribege, mă îndrept către nicăieri sperând că voi ajunge undeva.

Mă simt obosit ... tălpile încălțărilor s-au tocit iar vârfurile degetelor mi se zdrelesc în pietrele ascuțite, aruncate de timp, la întâmplare în colbul unui drum uitat, nesfârșit...pierdut.

Merg de ceva vreme și până azi nu am realizat nici măcar pentru o clipă, că am obosit tare... Mă așez cu sete pe drumul înfierbântat de un soare vrăjmaș și încerc să desenez cu un băț forme fără formă în praful roșiatic, încercând să îmi golesc mintea de neputință. Îmi tot repet că pot ... pot tot ce vreau să pot și nu sunt obosit deloc, totul este doar în mintea mea rătăcită. Arunc bățul care se pierde în colb, șterg cu talpa desenul fără formă și merg mai departe. Nu vreau decât să ajung undeva...nu mă simt deloc pierdut. A fost alegerea mea de a porni pe drum pentru a ajunge undeva, pe traseul ce duce nicăieri.

Important este să îmi țin mintea ocupată, să refuz să mă gândesc la neputință, la oboseală, la foame, la sete...

Pe măsură ce înaintez realizez că mă apropii de destinație dar se înserează. Un instinct mârșav mă îndeamnă să mă opresc – ”nu e bine să călătorești noaptea pe drumuri necunoscute” – dar mi-l reprim. Sunt un om, nu un animal, nu mă pot lăsa condus de instincte. Numai că acum nu vreau să mă las condus nici de rațiune...poate doar de dorință – dorința de a ajunge acolo.

Involuntar, mă întreb – oare unde eram ieri, pe vremea asta?! Cât am parcurs din drum în tot acest timp nesfârșit, nemăsurat și cât mai am de mers până la capăt și unde este acest capăt? Am trecut, oare, de jumătatea drumului, de când am plecat? Și dacă da, când am plecat, mai exact? Cât timp a trecut de atunci?

Iar mă încrunt pentru că nu găsesc repere temporare care să mă ajute dar îmi dau seama repede că toate întrebările pierzaniei există doar în mintea mea. Încerc repede să o golesc din nou dar râmăne o întrebare pe care cu greu am reusit să o îndepărtez – ”de ce nu am repere?”. Oare, așa de liniar să fie acest drum spre undeva sau este așa doar partea comună a traseului ce duce către nicăieri și apoi se schimbă de acolo spre mai departe?!

Gata! Nu îmi mai pun întrebări pentru că o dată cu ele oboseala îmi inundă mintea. Mă simt deja mai bine...ba am găsit chiar și răspuns la întrebarea legată de momentul plecării – am pornit pe acest drum cu suficient timp în urmă încât să mă apropii de jumătatea drumului.

A mai trecut o noapte. Zorii se revarsă roșiatici. Au culoarea colbului prin care îmi târăsc pașii și degetele rănite de pietre.

Mi-e dor să văd din nou o pădure, o apă, un animal, un om... nu văd nimic, deși s-a luminat de-a binelea.

De fapt nu asta ar trebui să mă preocupe. Oricare dintre aceste elemente m-ar opri din drumul meu cu siguranță sau m-ar abate de la el, rătăcindu-mă, îndepărtându-mă de ceea ce îmi doresc.

Nu știu ce m-a determinat, cândva, să pornesc pe un drum neștiut. A fost o decizie conștientă, nu știu cât de matură dar știu că am îmbrățișat-o doar cu dorința de a ajunge la destinație. La vremea respectivă nu știam că este un drum atât de lung, dat fiind faptul că, în percepția mea, sunt aproape de jumătate...

Am fost tentat să mă opresc de multe ori dar mi-am golit mintea de fiecare dată și am continuat să merg sperând să ajung undeva pe drumul spre nicăieri. Era prea târziu să mă întorc iar să mă opresc ar fi însemnat să mă pierd.

Nu știu cum sau dacă am căzut. Am simțit praful fierbinte de pe drum arzându-mi fața și nările... S-a făcut întuneric deși puteam jura că a este miezul zilei. Am văzut, ca prin vis un curcubeu de lumini ce străluceau intermitent, într-un mod ireal, aproape fantastic. Drumul pe care îl călcasem atâta vreme a început să se zdruncine și m-am simțit ridicat de brațele unor ființe ce păreau din altă lume. M-au așezat pe ceva moale – dacă nu aș fi atât de realist, aș fi tentat să spun că era un nor alb, imaculat. Apoi cerul a început să tremure haotic cu tot cu norul pe care eram așezat și sunete stridente să îmi inunde auzul. Am început să aud voci ciudate, omenești. Nu am înțeles exact ce spuneau dar am reținut cuvinte: ”halucinații”, ”deshidratat”, ”între două vârste” ...

Am înțeles că s-a terminat. Cel puțin, pentru moment, am fost oprit din drumul meu, tocmai când am parcurs jumătate.

În urma ambulanței, norul de praf s-a așezat pe pașii pierduți în colbul roșiatic...

Autor T.C. București 29.04.2020