Carmina...

Draga mea, Carmina...

A fost prima față pe care am văzut-o când am intrat pe poarta unității. 16 Septembrie 1987, zi blândă în culori pastelate care promitea mai mult o reîntoarcere în liniștea copilăriei decât intrarea în armată pentru următoarele 16 luni. Mai mult, puteam paria că dincolo de câmpul care se întrezărea printre barăci e marea, iar nu un cartier amârât din marginea Târgoviștei.

Cu starea asta de spirit am intrat, băiat cu plete (gravă greșeală!) și sandale romane. Apariția mea l-a făcut să râdă. Mi-a trecut prin cap că poate mi-a auzit gândurile. - Ce e de râs?, l-am întrebat. - Nimic, a zis după ce s-a mai liniștit. - Adică?, am insistat. - Nimic, man. Chill. - Chill?

S-a întors cu spatele și a început să cotrobăie într-o tașcă care se sprijinea de valiza de lemn. Pe geaca lui de blugi scria Slayer. Îl văd desfăcând un pachet de gumă Wrigley’s. Scoate o lamă, o îndoaie între degete și o bagă în gură. Restul pachetului mi-l întinde mie. Ia-l tu. Mai am destule.

Mestecăm amândoi gumă stând pe valize și privind în jur curioși. Deocamdată nu ne bagă nimeni în seamă, ca și cum am fi invizibili. Mai scot o lamă de gumă și ne luăm la întrecere în făcut baloane. Pe poarta unității continuă să vină recruți de toate felurile, dar toți la fel de speriați. Undeva în depărtare se aud trenurile. Am senzația că am nimerit pe un platou de filmare printre figuranți. Aproape că-mi vine să mă ridic și să fac drumul înapoi la gară.

Hotărât lucru, tipul ăsta pe care abia l-am cunoscut, îmi citește gândurile pentru că l-aud: - Mai stăm? De unde să fi știut că în mai puțin de cinci minute urma să fim tunși aproape la zero (pletele mele l-au îndârjit și mai tare pe frizerul-veteran), să fim spălați cu furtunul cu apă rece și ”pudrați” cu un praf alb din clei de oase aruncat pe noi cu găleata și să ne trezim îmbrăcați în niște uniforme mai mari cu trei numere care miroseau a mort? Tavi s-a dovedit a fi, pe tot parcursul șederii mele în unitate, un băiat cu totul special. Rareori l-am auzit plângându-se de condițiile în care trăiam. Aș putea număra pe degetele de la o mână momentele când l-am văzut deprimat. De la el am învățat ce înseamnă să fii generos cu adevărat, știa să ofere cu naturalețe și să pună umărul de câte ori era nevoie, fără fasoane. În schimb avea o dileală, după cum el însuși recunoștea: pasiunea pentru motoare. Era înnebunit după motociclete, microb luat de la unchiul lui, pe vremea când încă nu mergea la școală. Iubita lui rămasă acasă era, nici mai mult nici mai puțin, o Simson 425 Sport. Ei bine, dacă cineva poate să creadă acest lucru, la fiecare sfârșit de săptămână îi scria câte o scrisoare, exact ca unei ființe vii. Când mi le-a arătat nu mi-a venit să cred.

Draga mea, Carmina, așa cum ți-am promis, am să-ți povestesc despre mine dinainte să ne cunoaștem. În primele minute după ce mi-a dezvăluit acest secret al lui l-am declarat nebun în mintea mea. Apoi, încet, încet mi-am dat seama ca de aici venea puterea lui. Faptul că reușea să se păstreze întreg când noi toți ceilalți simțeam că o luăm razna. Aceste scrisori către Carmina (după culoarea motocicletei lui) îl linișteau, cum el însuși mi-a mărturisit. Îl făceau să vadă limpede.

Într-o dimineață, după micul dejun, ne aflam pe câmpul de instrucție. Nu mai știu ce i s-a năzărit locotenentului care ne avea în grijă, dar știu că ne-a pus să alergăm în cerc cu masca pe figură. După a zecea tură am văzut băieți în jurul meu căzând ca și cum ar fi fost împușcați. Pe alții rămași în picioare i-am văzut cu ochii ieșiți din orbite. După încă șapte ture ne târam ca niște melci. Ranița din spate cântărea cât un bolovan, eram uzi de transpirație, transpirație rece, lipicioasă. Când într-un sfârșit torționarul care rânjea pe margine ne-a oprit și ne-am scos măștile, fața lui Tavi era de nerecunoscut. Arăta ca și cum ar fi fost pictat cu sânge, doar albul ochilor mai rămăsese nemânjit. Dar mai puternic decât șocul vederii lui în acel fel, a fost cel dat de expresia pe care o avea întipărită pe față. Aproape că zâmbea, serenitate stranie venită din altă lume. După armată am continuat să ne vedem aproape un an. Din ianuarie ’89 când ne-am liberat, până prin noiembrie, o lună înaintea căderii lui Ceaușescu. Am cunoscut-o și pe Carmina. O frumusețe, într-adevăr. Deși avea vreo 27 - 28 de ani arăta ca nouă. Culoarea rămăsese impecabilă, porțiunile nichelate fără pată, nici un strop ciobit sau zgârâiat. Strălucea pur și simplu, nici măcar un fir de praf pe spițele roților. Zveltă, puternică, dar nu lipsită de grație. În preajma Carminei, Tavi era emoționat ca un copil. Mi-a spus istoria ei și a fabricii din care provenea. Fascinantă. La început, cu mai bine de 100 de ani în urmă, nemții au construit biciclete. Apoi mașini. Înainte și după primul război mondial au produs arme. Odată cu venirea lui Hitler la putere, fabrica Simson, proprietatea unei familii de evrei, a fost rechiziționată de naziști. După ei au venit sovieticii. Ăștia au fost și mai răi. Au confiscat, practic toată producția și i-au obligat pe redegiști să facă doar motoare în doi timpi. Motocicleta pe care prietenul meu o deținea a fost printre ultimele ieșite din fabrică. După ’62 rușii le-au impus nemților să producă doar piese de schimb pentru piața sovietică. Povestea lui mi-a revelat la final ura viscerală pe care Tavi o nutrea față de comunism. Am fost uimit pentru că până atunci nu-l auzisem niciodată vorbind despre asta. În seara aia a facut-o cu patimă, ca și cum în istoria omenirii n-ar fi existat un rău mai mare. După fuga lui Ceaușeascu, prima ființă pe care am sunat-o a fost el. Nu părinții mei, nu iubita de atunci. Nu mi-a răspuns. Am continuat să-l sun și în zilele următoare. Nu l-am găsit. Apoi am plecat din țară pentru câteva luni și am pierdut legătura. Nu-i cunoșteam familia, iar în vremea aia nu existau telefoane mobile.

Pe la începutul verii când m-am întors am fost să văd pentru închiriat un apartament pe Schitu Măgureanu. Proprietara mă anunțase că ea nu mai poate veni, dar îl trimite pe fiul ei cu cheile. Așteptam de minute bune în fața blocului, mai că-mi venea s-o iau din loc. Apoi, nu știu cum, spațiul din jurul meu s-a dilatat. Strada, copacii, casele păreau să plutească. La câțiva metri de mine, maiestuoasă, se afla Carmina.

Tipul care o deținea acum cumpărase motocicleta de la tatăl lui Tavi. Pe aproape nimic, bătrânul nu mai voia s-o știe în garaj. Și mie mi-e greu, să știi, l-am auzit pe tip. Tavi a fost cel mai bun prieten al meu.

Tavi, cel mai bun prieten al nostru, a murit împușcat pe baricada de la Intercontinental în zilele Revoluției. Ai lui i-au găsit trupul la morgă chiar de Crăciun. După cum mi s-a povestit, fața lui era senină. Seninătatea în care el a știut să trăiască.

Text realizat de Paul Țanicui, regizor-scenarist şi scriitor. Cel mai recent roman al lui, “Căderea” a fost publicat in această vară la editura Polirom.