Inofensiva frivolitate a vieții unui bețiv de cartier. SPECIAL

Titlul reprezintă o parafrază după titlul unei capodopere cinematografice, „Insuportabila ușurătate a ființei”, în regia lui Philip Kaufman, după celebrul roman omonim al lui Milan Kundera, un film despre „primăvara de la Praga”, supranumele revoluției cehoslovace din 1968, înnăbușită de invazia tancurilor sovietice. Dar acest articol, nu este în niciun caz o cronică de film. Este o poveste despre viața prozaică a lui nea Gheorghe, un dedicat total al consumului de alcool, definitiv și irevocabil, prototip al tuturor bețivilor care marchează, ca niște borne ce se clatină continuu, mici arii urbane, cvartale, spații dintre blocuri, ființe, năluci parcă mai vii decât viile din care își trag seva, care punctează în mod aparte, de neimitat, peisajul cartierelor vechi, de tip comunist.

A dat cu haina de zidul gării și s-a urcat în tren

Nea Gheorghe a venit într-o zi de care nu-și amintește prea bine, nici din ce an, nici dacă ploua sau dacă era senin, nici dacă purta sandale sau bocanci de căpătat. Dar sigur era una din zilele acelea în care se plictisea de moarte în Medgidia, orașul târgoveților, care de când se trezau scrutau zarea uitându-se cu jind după mare. Medgidia, orașul în care se mutaseră părinții săi pe când avea doar câțiva anișori, Gheorghe născându-se în Negru Vodă.

Așadar, în acea zi, Gheorghe, atunci mai în putere și mai drept de spate, și-a scos haina ponosită, a trântit-o de cinci ori de zidul gări, nevrând, parcă, să nu păgubească urbea de colbul ei secular, și s-a urcat în tren și a venit în Gara Obor. Când a coborât s-a dus glonț la prima bodegă, ca să-și spele gâtul de praful de pe drum.

Apoi a stat vreo două ore în fața gării gândindu-se cu viteza unui tren tras pe linie moartă și, în cele din urmă, s-a urcat în troleibuzul 69. ”Unde merge , nene, ăsta?” , a întrebat o femeie, căci era deja pulbere de emoție și de berea prea tare, parcă, față de ce știa el.

A coborât la stația Drumețul, în Drumul Taberei. De atunci, din ziua aceea ștearsă din calendar cu o lavetă murdară, șterplită dintr-un birt de gară, ca suvenir, nea Gheorghe își duce traiul într-o amețeală numai de el înțeleasă și de musculițele drosphila melanogaster care roiesc în jurul lui non stop.

Interviu la bordură

Este simpatic, șugubăț, se lasă luat la mișto, dar e conștient de toate glumele proaste la care îl supun golanii bătrâni, doar un pic mai bețivi decât el, care trândăvesc prin zonă. Când vrea le-o întoarce. Se ia și de muierile simandicoase care-l ușuiesc și-l suduie când trece pe lângă ele.

„Hai, nea Gheorghe, să-mi zici din viața ta”, i-a spus reporterul IMPACT.RO odată, locatar al blocului pe lângă care medgidianul își duce veacul. „Povesteșete-mi, minte-mă, înflorește, dar mai zi și câte o fărâmă de adevăr”, i-am spus. Știe că îl ajut oricând, că îl hrănesc, că-i dau de îmbrăcat. Și că-i alimentez, Doamne iartă-mă, viciul.

„Hai!”, îmi zice „hai să stăm pe bordura aia. E mai bine decât pe orice fotoliu”, spune. Îi fac o plăcere și îmi pun camera video pe trepied în fața noastră. „Vreau să vorbim în direct, ca la televizor”, îmi zice susurând cu gura știrbă.

”Mama și tata erau bețivi. La patru ani le luam sticla si beam în fundul curții”

Și începe, la început îmn poziție de drepți, ceremonios, solemn, apoi, pe măsură ce cuvintele îi ieșeau printre canini, singurele urme de dentiție, mai relaxat și sprijinit de gardul blocului, cu doza de bere pitită după glezne.

„Mă cheamă Sticlariu Gheorghe și m-am născut în Negru Vodă, județul Constanța, la data de 21 septembrie 1963”, declară, „și semnează”, nea Gheorghe. Tata și mama erau bețivi, dar eu le luam sticla de coniac și fugeam în fundul curții unde beam din ea”.

Marele regizor italian Federico Fellini și-ar fi dorit un personaj și actor amator deopotrivă ca nea Gheorghe. Scena, cu începutul interviului a fost imortalizată video.

„De când bei nea Gheorghe, de la ce vârstă?” ”Păi, de pe la patru ani. Mama și tata îmi mai dădeau, așa, câte puțin să gust, dar eu beam”.

„Doctorul mi-a dat un pumn în umăr și mi-a pus mâna la loc”

”Cum stai cu sănătatea?” „Binișor. Dar anul trecut am căzut, aici pe scările de la bloc și m-au dus la Municipal. Umărul ieșise în sus, dar domnu’ doctor mi-a dat un pumn în el și s-a așezat la loc. Dar dimineață când m-am dat jos din pat, în loc să mă sprijin pe mâna bună, m-am ținut cu aia de mi-o pusese la loc și iar s-a deplasat. Mi-au dat niște pastile și m-au trimis acasă. Acum mă mai doare. Dar nu când plouă, cum zice lumea. Ci tot timpul”.

Am încercat să păstrez oralitatea povestirii, dar omul, probabil de emoția acordării interviului(sic!), încăleca nu doar vorbele, dar și gândurile. Sau invers. Și și-a continuat povestea.

Gheorghe a rămas repetent în clasa a I-a

„Eu am rămas repetent în clasa a-ntâia” „Cum așa, nea Gheorghe?” „Păi, da. Că ai mei au vrut să mă bage la „ajutătoare” și trebuia să fac pe prostu’. Așa am dus-o până întra patra, când m-au dus la „ajutătoare”, la Medgidia, unde s-au mutat ai mei. Ca să-mi dea haine de la stat, cărți, caiete, creioane. Adică ajutoare de la stat. Din când în când mă duceam la evaluare, la comisie. Și ăia mă întrebau „Bă, Gheorghe! Cât fac 3×3?” și eu ziceam „șase”. Adică ziceam invers, ca să mă ia de prost, ca să mă țină la „ajutoare”. Da’ eu știam tabla înmulțirii. Când m-am dus acasă m-a întrebat mama tabla și eu am zis-o pe toată. Pe toată o știam. Și mama a zis „Ia, uite, bă! Știi tabla!””.

„Unchiu’ Dănuț m-a ars cu țigara pe buză. De-atunci n-am mai fumat”

Și Gheorghe sare de la o idee, de la o amintire la alta, cu nonșalanța unui ospătar, de la o masă la alta, într-un restaurant la oră de vârf.

„M-a trimis, eram, tot așa, mic, unchiu’ Dănuț să-i iau țigări. „Bă”, îmi zice. „Tu fumezi?” Eu zic, nu, da’ el îmi dă o țigară. Aveam vreo cinci ani. Imi dă foc, o aprind și unchiu’ îmi prinde mâna și mi-o sucește la spate și-mi stinge țigara pe buză. De-atunci nu am mai fumat”.

Facem un salt, acum, în biografia ineditului nostru personaj. Cu chiu cu vai, Gheorghe a terminat 12 clase. Nu știm și poate nici nu contează foarte mult ce relație a avut și cât de intensă cu băutura în toți acești ani. Viața lui, banii lui și ai celor care l-au cinstit. A căpătat patalama de lăcătuș mecanic în baza căreia, iaca poznă, a fost angajat la o întreprindere din Brăila. Mai apoi, destinul și mersul trenurilor i-au făcut drum spre Capitală.

„Am lucrat pentru finul lu’ Dolănescu și al lu’ Irina Loghin”

„Când am ajuns la Drumețu’, m-am nimerit aici, în spatele blocului(pe lângă fosta fabrică de mase plastice Munaplast, n.r.) la o vilă abia făcută. Aici stătea și mai stă și-acum Eva Costel. Un fin de-al lu’ Dolănescu și a lu’ Irina Loghin. M-a pus la treabă, făceam una alta, a avut și magazin. Dormeam înttr-o cameră la parter. Pe urmă m-am dus și am lucrat la Corina Gealan. Tâmplărie de aluminiu, termopane. Făceam de toate. Dădeam și telefoane și făceam oferte. Am făcut și la Poliție. Le-am dus oferta, la „capitală”, și pe urmă am sunat înapoi. ”vreau să vorbesc cu cu cutare, nu’ș ce grad., Alo! Tu esști? Bine, am vrut să verific că tu ești!”. Și ăia de la poliție sunau pe doamna Corina și ziceau „doamnă, nu-l lăsați să lucreze la noi? Că e mai deștept decât mulți proști de la noi!”.

Și Gheorghe, spunând asta, râde șuierând printre canini. „Pe doamna Corina a bătut-o bărbat’su. Au divorțat”.

Șprițarii de la bloc îl dau cu ojă și vopsea când doarme

Treptat, legătura strînsă dintre el și alcool l-a scos din sistemul muncii organizate. După ce s-a ales și cu o anchiloză progresivă a genunchilor, Gheorghe mergând flexat, mereu cu un pahar sau o sticlă de bere în mână, s-a abandonat la mila celor de le blocurile C16 și C17 de pe fosta stradă Compozitorilor.

„Ajut lumea pe-aici. Duc gunoiul, curăț, strâng funzele, dau cu matura, dau de mâncare la porumbei. Nu pot să car, atât” „Bei mult, Gheorghe?” „Hm, puțin”, zice absolut deloc convingător. Tărie puțin, ca să nu mă ia de cap(două sticluțe de câte 200 mililitri pe zi, de vișinată, n.r.). Puțin vin, puțină bere”.

Până spre miezul nopții când îl răpune oboseala. Preferă să doarmă afară, pe treptele cramei-magazinul de vinuri de lângă o scară de bloc. Direct pe ciment, chiar și când e ger uscat. Deși a primit și primește periodic saltele, pături, haine fără număr. Lumea îl simpatizează, îl hrănește. Sunt oameni care îl numără ca „porție” la orice gătesc.

Doar „ciugulitorii” zonei, bărbați de diferite meserii, care nu se îndură să dea bani pe la terase, familiști, altminteri, care se adună în cotlon de bloc la un șpriț, îl mai necăjesc. Sunt vreo doi pe-acolo, ei zic că glumesc, care, când îl prind pe nea Gheorghe dormind, îl dau cu ojă, îi fac unghile, îi dau cu vopsea de ouă pe față. Glume de baracă, sovietice, de copii mari, doar un pic mai maturi la minte decât omul pe care îl măscăresc.

Pe vecie, slujitor al lui Bachus

Și dacă i-am spus „bețiv” lui nea Gheorghe, departe de mine intenția de a-l jigni. Bețiv. Cuvânt odios, stigmat sau meteahnă omenească lăsată pe pământ de Dumnezeu? Cine, pe lumea asta, care nu a fost habotnic și nu este, nu a închinat vreodată un pahar? La bucurie, la tristețe, la „una mică, cu băieții”, singur sau la vreo ocazie, oricare ar fi fost aceea.

Dumnezeu a creat și via și hameiul și cerealele. Iar oamenii au gândit să le folosească în „alchimia bucuriei și tristeții”. Bețivul nu e un om rău. El este slujitorul lui Bachus. Și nea Gheorghe e undeva în avangarda acestui modus vivendi. Și nimeni nu-l mai poate întoarce din acest destin.